Pruncii ucişi la Giuleşti sunt tributul plătit unui sistem sanitar ticăloşit, incompetent şi nesimţit

Tragedia petrecută în urmă cu câteva zile la Maternitatea Groazei dr. Panait Sârbu – Giuleşti, a zguduit şi revoltat o întreagă ţară, dar şi pe românii aflaţi dincolo de graniţele ei. Drama de acum a readus în prim-plan bolile cronice de care suferă sistemul medical românesc: subfinanţarea, nesimţirea şi lipsa de personal. Dar cred că din tabloul acesta mai lipsesc două piese: lipsa de omenie şi de responsabilitatea angajaţilor.

De aici înainte, clădirea veche şi sordidă a spitalului va purta un greu blestem. Abia sosiţi pe acest pământ, bebeluşii parcă s-au grăbit să plece, speriaţi de o lume urâtă şi egoistă. Dar ultimele lor scâncete, ultimele lor gemete, vor tulbura de acum înainte somnul efemerilor slujbaşi de la maternitate, gândurile lor preapline de şpăgi ordinare şi salarii cerşite pe la uşile guvernanţilor. Vă aduceţi aminte cum urlă ei pe la mitinguri că mor de foame, că nu le ajunge salariul, că muncesc prea mult, că s-au săturat? Cum scuipă în fluiere şi chirăie ca la nuntă: Jos Guvernul! Jos Băsescu, Jos… toată lumea??! Eu nu pot să-i uit. Am în minte, încă, imaginea lor ruşinoasă de care mi-e silă. Schimbaţi rapid unghiul şi filmul: închipuiţi-vă (Doamne Fereşte!) că aţi fi voi, (sau cineva drag vouă) pe patul de spital şi că aţi avea nevoie de un mic ajutor de la personalul medical care huiduia de zor în faţa Executivului: o ploscă, un supozitor care să amâne chinul, o injecţie, un sfat sau un banal răspuns la o simplă întrebare…Mai bine să nu aveţi nevoie! Este? Esteeee!

Acum s-a ajuns prea departe, însă. Nici nu se răciseră bine bietele trupuri de prematuri pieriţi în infernul de la maternitatea Giuleşti şi problema era deja dezbătută politic. Declicul reglărilor de conturi funcţionează perfect, altfel. Un banal senzor de fum, în valoare de 30 de ron, putea să le salveze viaţa micuţilor. Cam trei pachete de ţigări, pe care doctorii şi asistentele le pufăie pe holuri, în nasul gravidelor…Mă întreb şi eu, ca tot omul: oare managerul spitalului, dr. Marinescu ce fel de senzori are la vila aia frumoasă şi mare, de pe strada Sandu Aldea? De 30 sau de 300?

Cine e de vină?

Maternitatea Giuleşti a fost mai mereu în atenţia presei, este o vedetă a scandalurilor mediatice, dar şi a minunilor, aici a fost inseminată venerabila doamnă Iliescu, curajoasa (unii zic inconştienta!) profesoară care a rămas însărcinată la aproape 70 de primăveri. Tot aici au născut, fără nicio problemă, Andreea Marin Bănică şi multe alte VIP-uri mioritice. Tot respectul pentru profesionalismul celor care nu uită să fie medici şi oameni. Dar, acum, în România, aceste situaţii sunt un fel de „accidente”, din păcate. Sau minuni. Despre spitalul cu pricina s-a vorbit şi când un bebeluş a fost ars pe căpuţ şi pe faţă după ce o asistentă l-a şters cu dezinfectant de pardoseală, în loc de spirt. Bine că nu era Furadan prin preajmă, că iar plângea o lume-ntreagă!

Un alt scandal de proporţii a izbucnit după ce soţia unui jurnalist de la România Liberă a murit la scurt timp de la naştere. Umilită şi lăsată să se chinuie în dureri, nefericita mămică şi-a dat duhul, înainte de a-şi strânge la sânul plin cu lapte copilul dorit. Multe dintre dramele petrecute între zidurile acestei instituţii, fără lift (gravidele urcă pe scări până la etajul doi!) şi fără suflet, au fost uitate şi şterse din memoria colectivă. Dar ele rămân, totuşi undeva şi se răzbună pentru că nimeni nu intervine.

Acum, patru bebeluşi nevinovaţi şi prematuri, aşteptaţi cu atâta dor de părinţii şi bunicii lor, a murit arşi de vii, pentru că nu era NIMENI lângă ei, în momentul în care s-a întâmplat tragedia! Alţi şapte micuţi au suferit arsuri grave şi se zbat între viaţă şi moarte, intubaţi, sedaţi, chinuiţi. Sigur, este acuzat Ministrul Sănătăţii, el e de vină, personal, pentru că asistentele de la neonatologie, care ar trebuie să poarte în sânge, printre hematii şi leucocite, iubirea de copii! au lăsat nesupravegheaţi bebeluşii, zeci de minute, astfel încât scurtcircuitul să se transforme în flacără, să ardă mocnit un dulap, să topească brăţările de pe nişte mânuţe care nu se vor mai întinde niciodată după mama sau după tata. Focul s-a extins, ca ignoranţa, la butelia de oxigen care a explodat…Copilaşii aceia nevinovaţi, care se luptau să trăiască, erau la Terapie Intensivă, adică un loc care ar fi trebuit ţinut constant sub supraveghere. La Secţia de Terapie Intensivă ar trebui să existe, potrivit normativului de personal, şapte asistente şi doi medici. La Maternitatea Giuleşti era, însă, o singură asistentă, în loc de patru, câte erau necesare.

Un om responsabil-FOC!

Întrebat de ziarişti dacă îşi va da demisia în urma acestui grav şi fără de precedent eveniment, dr. Bogdan Marinescu, şi-a tras repede peste moacă masca omului afectat, spunând că va cerceta totul cu… responsabilitate. „Sunt un om responsabil!”- aşa a sunat declaraţia dumnealui. Asta îmi aminteşte o întâmplare petrecută în urmă cu patru ani, exact la aceeaşi maternitate. Eram însărcinată şi aşteptam să intru la ecografie, la parter, pe un hol strâmt-strâmt. Vreo 15 gravide, care pe scaune, care în picioare, visau la bebeluşii din burta lor, alături de mine. La un moment dat, holul s-a umplut de fum de ţigară. Abia respiram. Cine credeţi că era? Acelaşi „responsabil” şi apreciat dr. Marinescu. Urca scările, lejer, liniştit, pufăind aproape tandru din ţigară, probabil Kent lung. Să mă ierte dacă am greşit marca, din colţul în care eram eu nu se vedea prea bine, iar după fumul inhalat nu ştiu să ghicesc! Cu alte cuvinte, domnul doctor fuma „cu responsabilitate” şi hotărâre, lângă nişte gravide, în maternitate. Mie, treaba asta, îmi spune multe despre o persoană.

Bogdan Marinescu mai este angajat şi la clinica privată Marinescu Medical Center (declaraţia de avere postată pe site-ul spitalului). Clinica respectivă îi are ca acţionari pe Marinescu Ileana, soţia managerului de la Maternitatea Giuleşti şi Marinescu Dragoş, fiul lui. Pe site-ul cabinetului particular, dr. Bogdan Marinescu este prezentat drept şeful  Cabinetului de obstetrică şi ginecologie unde se regăsesc şi alte nume de medici angajaţi ai Maternităţii Giuleşti. Tot din declaraţia sa de avere puteam afla că Marinescu este acţionar şi la un cabinet medical, Lira Cabinet Medical Obstetrica Gincecologie SRL.

O naştere aproape …normală

Şi eu mi-am adus copilul pe lume în aceeaşi maternitate. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Trauma, trăită de mine în acele clipe, care ar fi trebuit să fie minunate, mi-a furat bucuria, mi-a smuls-o cu ghearele ei împuţite şi a aruncat-o departe. Totul e scris mai jos şi, dacă aveţi răbdare până la capăt, veţi vedea prin ce-am trecut. Îmi imaginam că totul va fi OK. Dar visul meu, ca de obicei, nu s-a potrivit cu realitatea. Era data de 25 aprilie 2007, Europa, România, dimineaţa pe la opt. Eu, la uşa „internărilor”, aşteptând. Hol strâmt, mirosind a petrosin şi a cafea de la automat. Lume multa, pestriţă şi stresată. Din când în când printre noi treceau, plutind, asistentele medicale, preocupate, inaccesibile ca nişte prinţese.

După trei ore de stat în picioare sunt chemată în camera unde se fac internările. Dau buletinul, spun numele doctoriţei. Mi se face fişa. Cineva mă trage de mânecă. E garderobiera: „Hai, mamă, să-ţi dau o cămaşă de noapte, fuga, fuga, că n-avem vreme! Dup-aia, ţuşti, la sala de operatii, pă pat!”Am scos rapid ţoalele de pe mine şi m-am îmbrăcat cu ce mi-a dat femeia. Apoi mi s-a făcut dintr-o dată frig: „Doamne, azi chiar o să nasc!”

Şpagă- şpagă uber alles!

Sala de operaţii. Uşile sunt din termopan, în contrast cu toata clădirea care e veche şi stă să cadă. Cinci paturi cu gravide, plus o targă pe roţi, cu una care a născut deja. Are un ac înfipt în braţ. E albă la faţă şi-şi ţine celularul pe piept. Celelalte gem sau urlă, după cum evoluează dilataţia care le joaca feste. O moaşă cât un şifonier bătrânesc cu două uşi le controlează în vagin, vârând două degete. Dumnezeule! Are nişte palme aspre, de fierar-betonist fruntaş. Îmi închipui că ar putea să bată şi cuie cu ele şi nu simte durerea! Mi-e tare frică de ea! De fiecare dată când face treaba asta, fetele zbiară ca tăiate cu lama şi date cu sare pe rană. Dacă vreuna are dilataţie 10, e dusă la masa de operaţii. Dacă nu, mai stă. Clipele trec greu. Mă ia groaza. Vreau acasă. Vreau departe. Mi se pune un nod în gât şi-mi vine să plâng. Am tensiunea 11 cu 9, dar ce mai contează… De afară vine miros de grătar, cineva face mititei şi e departe de durere. Gravidele urlă pe rând, fiecare în altă tonalitate. Una face subţire, alta geme gros, în funcţie, probabil şi de zona geografică de care aparţine. Oltencele chirăie subţirel, parcă-ar cânta. Ardelencele sunt mai molcome şi rezistă mai bine. La început toate rabdă, dar după aia… Din când în când, ântr-o pauză, se întreabă una pe alta în şoaptă, aproape vinovate: „Tu cât îi dai doctorului? Io am rezolvat cu 5 milioane, a zis că nasc normal. Dacă îmi face cezariana costă 500 dă euro.” Dar asta nu e tot, pentru ca trebuie să cotizezi un milion şi moaşei, în caz că te simţi!

Apoi asistentei din camera de naşteri, femeii care împinge targa la salon, medicului neonatolog ce-ţi ia în braţe bebeluşul şi-i dă notă, asistentelor de la neonatologie. Tuturor. În caz ca eşti vizitată, 5 lei sunt destinaţi gardianului de la intrare care e foarte corect, nu lasă pe nimeni să intre după program! Şi Slavă Domnului, o lăuza are nevoie de iaurt, lapte, vată, comprese sterile, pamperşi, cremă specială pentru taieturile de la perineu şi multe altele…Care tată nu bagă mâna în buzunar, ştiind că sus, la etajul doi, îl aşteaptă nevasta şi pruncul nou-născut?

PERIDURALA…

Când durerea învinge, şi învinge întotdeauna, pentru că e mai tare, gravidele ţipă că vor „epidurala” sau peridurală. Moaşa vânjoasă cât un tanc T34 le zice de la obraz: „Pă vremea mea nu erau d-astea şi năşteau femeile pe bandă şi atunci! Ce va mai alintaţi, zăăău aşa!” Mi se rupe apa şi mie. De fapt, mi-o rupe „tancul”, cu ciocanele ei de degete… Încep durerile. Violente. Am senzaţia că 20 de hiene trag de măruntaiele mele. Mă alătur celorlalte femei care urlă hotărâte. „Fată, ţi se întâmplă asta pentru că naşterea ta e provocată!, îmi geme, ritmat, în ureche colega de pat. Zicea domnu’ doctor că alea care naşte ca tine, cu ovul, aşa păţeşte! Cere epidurală, că nu rezişti! Dai ochii peste cap.” O peridurală e 3 milioane de lei. Mare lucru! Ce nu faci ca să scapi de asemenea chinuri?! Eu, una, m-aş injecta şi-n cap numai să se oprească, i-aş da doctoriţei şi maşina şi bărbatul şi inelele de la mână. Tot! Ţip: „Vreau epiduralăăăă, că nu mai pot!” Apare o doctoriţă blondă. Eu deja am spasme. Moaşa barosană mă ţine de cap ca pe-o vită căreia i se pune crotalul la ureche. Epidurala e făcută. Un fleac! Nici n-am simţit! Între timp, pe femeia de serviciu o apucă măturatul, acolo, în sala de travaliu. E veselă, probabil că-şi mărită fata sau a câştigat la LOTO. Dacă ar cânta şi câte ceva de pe la ea de prin sat, chiar că nu mi s-ar mai părea nimic deplasat în gestul ei! Particule fine de praf zboară printre noi, ni se agaţă de buze şi de gene, când respirăm spasmodic. Înghiţim. Ei şi? Pe vremuri cum năşteau femeile la câmp? Ete, na! Ce nazuri mai fac şi eu!

Gânduri bune de pe o găleată roşie…

Pentru că aveam deja dilataţie, dar oasele bazinului meu refuzau să fie mai elastice, moaşa mă invită să… mă screm într-o găleată roşie, pe care a pus o cârpă: „Nu iese copilu’, aşa că tre’ să te scremi aci, pă găleată. Ca la caca să faci, ca la caca. Dă-i bătaie!”Aaaa! E cumplit! Jenant! Sunt desfigurată, apele curg pe mine năvală, uşa sălii de naştere se deschide din când în când, doctori intră şi ies, iar eu, ca o bolândă stau „ciucită” pe găleată, indecentă, în mijlocul salonului şi mă screm de-mi ies ochii din orbite. Durerea atroce râde cu gura până la urechi de mine. Îmi muşc şi buzele pe dinăuntru. Sângele e dulce şi mi se face sete. O stagiară tinerică discută cu alta, la doi paşi de zbuciumul meu. Îi simt până şi parfumul, CKOne, sunt absolut sigură. „Unde pleci de 1 Mai?” Amica îi răspunde căscând liniştită: „În insula Corfu. A aranjat el totul. Abia aştept.” Eu, pe găleată, mă screm şi mă tot screm. Ca să nu înnebunesc definitiv îmi imaginez cum o să stea la plajă stagiara, fericită şi mulţumită, cu un coctail albastru în mânuţă, departe de toate urletele, gravidele, placentele noastre sângerii, de prematurii cu probleme şi mizeria asta de viaţă din maternitate. Înghit în sec şi-mi văd de treabă. Mă screm ca o eroină.

Deodată mă trezesc pe masa de operaţii. Moaşa, călare pe mine. Câte kilograme o avea, Dumnezeule mare? 100? 130? Nu mai am aer, dar în zece minute se termină totul. Am un băiat de 2900 de grame şi 50 de cm. Nu respiră din prima, nu plânge, aşa că i se administrează oxigen. Primeşte nota 8 în scorul APGAR. Mă întristez, dar sunt cusută repede la perineu şi uit. Faimoasa anestezie s-a dus demult. Simt cum intră acul în muşchi şi mă seacă la inimă. Mă gândesc la torturile medievale, la sărmanul Gheorghe Doja, la Fecioara de Fier, Vlad Dracul şi la ţepele lui, ah! Aşa trebuie să se fi simţit boierii trădători şi plini de păcate. Încep să tremur, mă zgâlţâi ca lovită de Parkinson. Mi-e înfiorător de frig, de parcă aş fi goală în ianuarie pe Transfăgărăşan. Îl vreau pe Andrei lângă mine. Ce-o fi cu el? Întreb mereu: „E bine copilul? E bine?”

Bebeluşul era nespălat, cu urme de sânge pe cap

A doua zi m-am dus să-mi văd prinţul. A doua zi mă duc să-mi văd odrasla. Îmi bate inima de emoţie. La maternitatea Giuleşti nou-născuţii nu sunt lăsaţi cu mamele, cu toate că în saloane există nişte pătuţuri speciale donate de o firmă. Abia merg, mă dor tăieturile, dar rezist. Vreau să-l văd, să-l strâng în braţe, să-i spun cât de mult l-am dorit, cât de mult l-am aşteptat, să-i povestesc cum am plecat în delegaţii cu el în mine şi prin ce peripeţii am trecut amândoi. Mama şi Andrei. Stăm la uşa Neonatologiei vreo 20 de lăuze. Dinspre WC vine o putoare, de-ţi vine să verşi. Sunt două bude jegoase, pe care se bat vreo 40 de lăuze, plus gravidele internate care aşteaptă să nască. Pe jos, dospesc în căldură tampoane însângerate, bucăţi mari de vată, pieliţe, supozitoare scăpate, ape rupte, membrane. Infernul! Intrarea în toaletă e la câţiva paşi de salonul unde stau nou-născuţii. Când se deschide uşa budei odată cu cea a salonului de nou-născuţi duhoarea de sânge şi fecale, aleargă spre copii, transferându-se parşiv, acolo unde ar trebui să domnească sterilitatea şi curăţenia. În sfârşit, ne putem vedea şi alăpta bebeii. Al meu e nespălat, are pe căpşor încă urme de sânge. Mă uit şi la alţii. Sunt la fel. Vreau să întreb ceva o asistentă, dar mă repede, acră, turuind fără oprire: „De ce n-are pempărşi număru’ 79? Ete, sacu’ lui e gol! Ce aştepţi? N-are nici ulei, nici pudră Baneocin pentru buric. Veniţi toate cu mâinile goale şi vreţi să vi-i spălăm şi să vi-i îmbrăcăm cu pempărşi de la noi.” Îmi rămân vorbele în gât. Eu pusesem de cu seara tot ce trebuie, dar se pare că cineva a umblat în săculeţ şi am rămas fără. Oricum, nu-mi imaginez cum reuşeşte un nou-nascut să facă pipi şi caca de cinci ori în patru ore! Nu am curaj s-o mai întreb nimic. Mă priveşte urât, de parcă i-aş fi agăţat ştrampii de fiţe cu geanta.

Andrei Cristian Mateescu, bine-ai venit pe lumea asta infectă!

Îmi iau copilaşul în braţe şi mă duc în “camera de alăptat”, adică un hol strâmt de un metru pe vreo trei, unde mămicile stau îngrămădite cum pot şi unde viruşii joacă leapşa pe ouate. Nu mă pot aşeza pe scaun. Mă sprijin de un zid şi îl privesc fascinată. Cât e de frumos! Şi e aşa de mic! Doamne, ce fericită sunt. E al meu, al meu al meu! Celulă din celulele mele, ochi din ochii mei, sânge din sângele meu. Doar el a auzit cum bate inima mea pe dinăuntru şi mi-a ştiut gândurile. Aş vrea să-l sărut peste tot, centimetru cu centimetru, de la unghiuţe până în creştetul căpşorului, acolo unde fontanela e încă deschisă spre cer. Andrei Cristian Mateescu, bine-ai venit pe lumea asta infectă! Să aduci tu lumină cu sufletul şi ochişorii tăi minunaţi, făptură îngerească! Plâng, plâng şi plâng. De bucurie. Îmi aduc aminte într-un târziu că trebuie să-l şi alăptez. Cu ce? Mă dor sânii de mor şi din sfârcurile mele „nefăcute” nu iese nimic. Vine o asistentă şi mă mulge. Doare al dracu’! Colostrul îşi face apariţia. Cam cât o lacrimă. Asta e mâncarea lui Andrei? Cum ieşim pe hol de la alăptat, o tipă cu mustăcioară (asistenta? femeia de serviciu? tanti Aglaia? Superman? Dorel de la Electrica?) ne ia pe fiecare: „Nu cumpăraţi pempărşi? Vi-i dau ieftin, 1 leu bucata.” Una dintre lăuze recunoaşte, însă, pampersul trimis din SUA de sora ei şi o întreabă pe vânzătoarea de ocazie de unde îl are. Răspunsul vine ca un scuipat: „ Dă la magazin! Ce, crezi că i-am furat?! Nu-ţi convine, nu cumperi!”

„Te faci că nu mă cunoşti, madam Mateescu?”

A doua zi observ că Andrei are febră şi începe să facă icter. Ar trebui pus la una dintre lămpile speciale din salon. O anunţ pe una dintre asistente. E cea care l-a luat din sala de naşteri şi l-a dus la Neonatologie. Mă priveşte cu nişte ochi tulburi, păcurii, apoi îşi lipeşte palma – cu care a deschis uşile, a schimbat copiii şi, în general, a făcut o grămadă de treburi văzute şi nevăzute – de faţa pruncului meu şi zice: „N-are nimic!” Apoi pleacă aşa cum a venit. La următoarea alăptare, feţişoara bebeluşului meu e maronie. Arde. Iar o „deranjez” pe asistenta respectivă, care, îmi zice de la obraz: „Nu-i aşa că nu ştii cine sunt,? Te faci că nu mă cunoşti, madam Mateescu? Ai uitat că ţi-am avut grijă de bebeu când ai născut!” E supărată foc, Bistriţă revărsată! Să fie oare un reproş? Ia să vedem ce o îmbunează! Las copilul şi plec în salon. Iau 50 de lei, mă întorc şi îi vâr în buzunarul mâhnitei, care brusc se înveseleşte ca la nuntă şi începe să fie prietenoasă, numai că nu saltă pe călcâie: „Te doare sfârcu’, ţi-a curs sânge?”, zice în timp ce-mi pipăie halatul. „Da, răspund. Nu pot să alăptez!”. „Păi, să-ţi dau un mamelon din silicon. Costă 12 lei.” Fuge şi mi-l aduce între degete, spălat la chiuvetă. Folosit. E bun şi ăsta. După ce plătesc totul, fiul meu e pus la mare cinste sub lampa vindecătoare. Dar dacă nu aveam banii ăia?

Nevaccinatul…

O altă problemă chinuitoare (şi nu numai pentru mine) a fost utilizarea WC-ului. Las la o parte mizeria, că nu-s o mironosiţă crescută-n puf şi roze, iar cu vezica biliară stau bine mersi. Dar din două closete împuţite, unul dintre ele nu avea colac. Cum se putea aşeza o lăuză (tăiată la perineu) ca să-şi facă nevoile? Desigur, avea variante: A) se putea căţăra cu papucii care alunecau teribil. B) ar fi putut să-şi proptească fesele direct pe ceramica udă de pişat sau C) ar fi putut să fugă acasă. Eu am ales ultima variantă…

După 4 zile de chin am ieşit ca fulgerul din maternitatea Giuleşti. Peste o săptămână, la controlul efectuat de către medicul pediatru, acesta constată că Andrei NU ARE VACCINUL TBC. „Cum nu-l are?, am întrebat eu, mirată? În carneţelul de sănătate au scris că e făcut…” Doctoriţa mi-a arătat mânuţele lui Andrei: „Vezi tu pe vreun umăr un semn? Nu. Nicio înţepătură! Deci, copilul a ieşit din spital nevaccinat. Trebuie să mergi să i-l faci!”

Asta e. Am născut. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat doar cu atât!

Abatorul de la Giuleşti…

Iată şi mesajul unei alte mame, pedepsită pe nedrept de viaţă. Este vorba despre doamna Elena Toncu, cea care i-a dat viaţă sound designerului Andrei, cel care a pierit într-un accident rutier în 2006, alături de regizorul Cristian Nemescu şi taximetristul Radu Aruştei. Mesajul doamnei spune clar ceea ce ştim cu toţii: la Maternitatea Giuleşti aşa a fost mereu: „M-au frapat câteva coincidenţe: pe Andrei îl chema şi Cristian, exact ca pe fiul d-tale, şi a venit pe lume în aceeaşi „celebră” maternitate Giuleşti, aflată şi atunci sub „conducerea înţeleaptă” a lui Bogdan Marinescu, cu care, de altfel, am şi născut. Nimic nu s-a schimbat de atunci. Am amintiri îngrozitoare legate de acel spital şi de personalul de acolo, aşa-zis medical, al cărui loc de muncă potrivit ar fi fost un abator. Singurul punct luminos rămâne copilul meu mult dorit, care a supravieţuit acelor zile, graţie constituţiei sale fizice deosebite. ”

SURSA: www.reportervirtual.ro

Alte Subiecte

• Forma sanilor indica atitudinea ta in rolul de sotie sau mama
• Penelope Cruz vrea să fie mamică. Află unde va naște actrița !
• Mama Luminiţei Anghel s-a stins din viaţă
• Zâna surprizelor comunică tot timpul cu mama sa. Află cum !