Mireasma ce te imbata zi cu zi…Istoria Cafenelelor

Ambianta perfecta, locul perfect, bautura perfecta: Cafeaua!Asa am defini acum o “cafenea”, insa chiar si aceasta are o istorie demna de mentionat :

Deşi se îmbrăcau altfel decât în ziua de azi, deşi oraşele şi staţiunile arătau diferit, românii işi petreceau verile într-un mod oarecum asemănător cu al contemporanilor noştri. Şi astăzi cafenelele, terasele, în general, sunt la mare căutare, devenind un loc potrivit pentru întâlnirile dintre prieteni sau poate pentru a dezbate diverse subiecte, mai mult sau mai puţin mondene.

Dar cum nici un loc sau chiar obicei nu e lipsit de istorie mă simt obligată să spun câte ceva în acest sens.
Aşadar…

Stăpânirea turcească, care s-a exercitat timp de câteva secole asupra ţărilor române, a influenţat, într-o anumită măsură şi modul de viaţă, obiceiurile, vestimentaţia… În domeniul alimentaţiei am împrumutat anumite mâncăruri şi prăjituri: ciulama, pilaf, baclava, sarailie, cataif şi multe altele, printre care şi cafeaua.

Prima cafenea cunoscută în Bucureşti, apare documentar în 1667, în vremea domnitorului Radu Leon (1664-1669). Ea era proprietatea unui oarecare Kara Hamie, fost oştean (ienicer) în garda palatului împărătesc din Constantinopol şi se afla în plin centrul oraşului, în apropiere de Hanul Şerban Vodă de mai târziu, în locul căruia s-a construit, în 1881-1883, palatul Băncii Naţionale.

Se ştie că la mesele domnitorilor, sau la primirea de oaspeţi, cafeaua intra în lista delicateselor folosite şi chiar a cadourilor care se făceau la oaspeţii de seamă.

Denumirea de cafenea (cahvenea) vine din cuvântul turcesc kahvehane, kave-hané, ceea ce înseamnă local public în care se poate bea cafea, după moda turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, table sau ghiordum (un joc de cărţi) şi să fumeze tutun, în schimbul unui preţ relativ mic. Îndeletnicirea de-a ţine cafenea a fost împrumutată şi de români, cu toate că în decursul timpului, în marea lor majoritate au fost ţinute de străini: turci, greci, evrei, armeni…

Slujbaşul domnesc care avea în grija lui cafeaua, zahărul şi întreg inventarul necesar (ibrice, filigene, zarfuri…), precum şi obligaţia de-a servi cafeaua, era numit cafegi-başa sau vel-cafegiu şi avea un loc precis în alaiul ce primea sau însoţea pe domnitor în anumite ocazii.

În 1781 Alexandru Ipsilant, ca un act de bunăvoinţă şi ajutor, dădea voie lui Ştefan Altîntop (baş-alai ceuş) să construiască o prăvălie cafenea, pe un loc care se afla la poarta de sus a Curţii domneşti, pentru a-şi câştiga existenţa lui şi a familiei, cu obligaţia să dea stăpânei locului câte 10 taleri chirie pe an. Un alt act de acest gen al domnitorului este din 1791 când acordă slujbaşului său (cafegiul domnesc) privilegiul de „a ţine în Bucureşti trei cahvenele cu tahmisul [însemna locul unde se prăjea şi se râşnea cafeaua] lor, scutite de toate dările pe care le plăteau celelalte prăvălii”.

Să nu se creadă că într-un oraş capitală erau numai câteva cafenele în centru şi în restul oraşului, prin mahalale, nu mai exista nici una. Şi în interiorul băilor publice se aflau camere de cafenea. Mai erau şi altele, atât în centru, cât şi în restul oraşului, dar întâmplarea a făcut ca numai câteva să fie menţionate documentar. Anumite cafenele deveniseră chiar locuri de discuţie, agitaţie şi opoziţie împotriva stăpânirii. În timpul ocupaţiei austriece (1789-1791), Divanul ţării admite să fie liberă funcţionarea cafenelelor, dar să nu se discute în ele alte vorbe, adică despre probleme politice. Ceva asemănător este menţionat şi în 1820, prin Regulamentul întocmit pentru siguranţa oraşului Bucureşti, cât şi a celorlalte oraşe, în care se spunea că anumiţi slujbaşi ai stăpânirii sunt însărcinaţi să cerceteze cârciumile, hanurile şi cafenelele de chiriaşi sau musafiri nedoriţi, pe timp de noapte, şi să observe orice mişcare a făcătorilor de rău.

Vânzătorii de cafea, precum şi cei care ţineau prăvălii de cafenea, înmulţindu-se cu timpul, s-au constituit în breaslă, pentru a-şi apăra mai bine interesele. Cum fiecare breaslă avea o anumită zi în care-şi sărbătorea patronul şi paznicul, breasla cafegiilor, dar şi cea a tutungiilor făcea această manifestare la biserica cu hramul Zoodochos Pighi (Izvorul dătător de viaţă), numită de locuitori Izvorul Tămăduirii (construită de Nicolae Mavrocordat, dincolo de capul Podului Mogoşoaia, în apropierea spitalului Filantropia), unde îşi păstrau şi steagul breslei.

Una dintre cele mai importante cafenele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost cafeneaua Fialkowski, care se găsea în dreapta fostului Teatru Naţional, pe strada Cîmpineanu, colţ cu Calea Victoriei. Se ştie că polonezul românizat Fialkowski fusese adus la noi de către cofetarul Comorelli, care-şi avea prăvălia în Pasajul Român, în timpul războiului Crimeii. Acesta a căutat să profite de ocupaţia militară a celor trei imperii (când oraşul era plin de ofiţeri străini care cheltuiau bani mulţi pe tot felul de distracţii) luând în arendă, în 1854, grădina Waremberg pe care a inaugurat-o după înfrumuseţare. Mai târziu a închiriat în casa Török de pe strada Câmpineanu întreg parterul şi subsolul unde a deschis unul dintre cele mai renumite localuri de cofetărie şi cafenea din Bucureşti. În cafeneaua lui Fialkowski se întâlneau cele mai reprezentative figuri ale oraşului: actori, diplomaţi, profesori, artişti, scriitori, jurişti, poeţi…, astfel că putem fi de acord cu Constantin Bacalbaşa care spunea că Fialkovski nu mai era o cafenea ci ajunsese o adevărată instituţie. Vestita cafenea îşi sfârşeşte viaţa odată cu moartea patronului (1898), după care localul este închiriat şi transformat în restaurant. Cafeneaua lui Fialkovski era mai mult a literaţilor, fiindcă ceilalţi care activau în alte domenii îşi aveau cafenelele lor, existând şi numeroase cafenele în mahalale în care se adunau şi indivizi certaţi cu cinstea şi morala.

Când locul hanurilor a fost luat de marile hoteluri care s-au construit în Bucureşti au apărut şi săli de cafenea cu biliard, cu ziare române şi străine…, unde neguţătorii, zarafii şi bancherii se puteau întâlni să discute afacerile care-i interesau.

Înainte şi după primul război mondial, populaţia oraşului înmulţindu-se, au apărut cafenelele Capşa, Terasa Otetelişanu, Riegler, Kubler, High Life, Brasserie de la Paix (toate pe Calea Victoriei) şi Café de Paris pe str. Mihail Vodă, deschisă de francezul Aimé Molard, care înainte condusese mulţi ani câteva restaurante mari din Bucureşti. În cafeneaua deschisă de Molard, conform unei frumoase invitaţii semnate de pictorul Samuel Mützner, se putea lua masa, se organizau supeuri după spectacolele de teatru, se programau serate dansante, unde se puteau asculta cele mai frumoase melodii din lume, interpretate de orchestra condusă de celebrul şi simpaticul artist Grigoraş Dinicu (tatăl maestrului Sile Dinicu).

Terasa Otetelişanu era situată pe Calea Victoriei, în stânga fostului Teatru Naţional de care o despărţea str. Matei Millo. Înainte de 1900, casele Otetelişanu au fost închiriate de Mihai Stere care a deschis în ele localul de cafenea şi berărie numit Terasă, dar cunoscut de bucureşteni sub numele de Terasa Otetelişanu. Vechea grădină din spatele caselor a fost închiriată de tenorul Constantin Grigoriu, care a deschis în ea teatru de operetă, funcţionabil pe timp de vară, care s-a bucurat de un mare succes. Prima sală a Terasei era consacrată poeţilor şi actorilor, dar nu au lipsit dintre aceştia şi pictorii, sculptorii şi ziariştii. Spre deosebire de celelalte cafenele, aici patronul Mihail Stere adusese o pianolă automată lângă sala de cafenea, care cânta marşul La Arme al lui Castaldi, pe versuri de Şt.O.Iosif. În 1930, terenul a fost cumpărat de Societatea de Telefoane cu o sumă enormă, construind în locul ei palatul telefoanelor (prima construcţie pe schelet metalic din Bucureşti).

Cafeneaua poate fi locul în care se poate citi ziarul, se poate vorbi cu prietenii, se pot pune la cale planuri importante, se pot lansa zvonuri, se pot lega sau rupe prietenii. Într-o vreme în care timpul a devenit din ce în ce mai preţios, iar orice clipă trebuie preţuită, cafeneaua, la fel ca ceainăria, s-a transformat şi în loc de lectură, loc în care poţi scăpa de haosul care domină oraşul de cele mai multe ori şi te poţi retrage în lumea ta, în lumea cărţilor sau cea a prietenilor.

In prezent, in capitala, pentru a-i determina pe bucuresteni sa-si petreaca timpul liber in zona Lipscani, francezii s-au gandit ca, timp de doua saptamani, in cinstea Zilei lor Nationale, sa anime centrul vechi prin organizarea de spectacole de teatru, concerte, proiectii vizuale si de animatie, cu acces gratuit pentru public. Intitulat “Cafes Culture”, evenimentul se va desfasura in trei dintre cafenelele din perimetrul istoric: Club A, Monage Lounge si Amsterdam Cafe.