Calatorie sentimentala(III)
Afară noaptea coborâse repede, iar el continua să privească pe fereastră. Peisajul, atât cât se mai întrezărea, i se părea lipsit de mister. Îşi privi pe furiş vecina. „Oare cum o cheamă? O fi având un nume exotic sau o cheamă Andreea? Ce amuzantă este şi chestia asta cu numele! De ce o masă, a cărei reprezentare mentală o avem deja, se numeşte masă şi nu cal sau carte sau?… Dar ce importanţă mai are o definiţie dacă ceea ce contează până la urmă este imaginea? Femeia din faţa mea este splendidă, dar nu ştiu cum o cheamă! Are vreo importanţă?… Suntem şi singuri în compartiment… Din ce ţară o fi? Congo?… Nigeria?… Jamaica?… Sau poate e româncă. O fi studentă?… Sau turistă? Oare ştie româneşte? Trebuie să ştie, măcar câteva cuvinte, deşi cu o astfel de femeie lângă tine, cine-şi mai pierde timpul cu vorbele?! Dar dacă o fi vreo americancă bogată căreia îi place să călătorească aşa incognito, în ţări exotice, cum ar fi România în percepţia ei?…”
Acum îi privea tulburat decolteul adânc şi unduirea uşoară, formidabilă a sânilor ei magnifici. Îşi imagina că sunt două imense budinci de gelatină din fructe de pădure, dar nu din acelea moi, zemoase, ci tari, ferme şi apetisante. Ea îşi întinse picioarele lăsând rochiţa să se ridice şi mai mult dezvelindu-i pulpele arcuite. „Este ca o invitaţie, câtă îndrăzneală! Ce femeie! Ştie că o privesc, cum să nu ştie, şi o face înadins, mă tachinează!… Mă excită…” Bărbatul continuă să-i privească pe furiş picioarele lungi, iar rochiţa albă părea să se ridice tot mai sus. „Nu mă mai pot stăpâni! Mi se scoală… nu mai pot face nimic. Cum să stau să nu vadă? Este incomod să călătoresc aşa. Trebuie să fac ceva…”
O privea cum stătea cu ochii închişi şi gura întredeschisă parcă zâmbind de plăcere ca o fetiţă care a adormit ştiind că a doua zi bunicul o va duce la grădina zoologică. Buzele ei umede, ca o pară zemoasă, bine conturate şi cărnoase, îl invitau parcă să le sărute. O privea insistent cum respira uşor şi-şi imagina mâinile alunecând în valea dintre sânii ei superbi şi maiestuoşi, cum îi cuprinde în palme şi-i mângâie pe sub materialul rochiei. Şi sfârcurile, ah, cum îi împung palmele, ca două ciuperci răsturnate cu tulpinile în sus, atât de cărnoase şi de închise la culoare.
Dar când ea clipi uşor, fără să deschidă însă ochii, dar avertizându-l că-i va deschide, el îşi întoarse rapid capul spre fereastră, privind ruşinat întunericul de afară.
Mihai Niculescu
Alte Subiecte
(2 votes, average: 3.00 out of 5)
Loading ...
Ultimele comentarii :