Anna Andreevna Ahmatova poezia razboiului si a dezradacinarii

Intodeauna am fost fascinat de cultura rusa, poate si pentru ca prin venele mele curge ceva din ceea ce inseamna spiritual slav. Din acest motiv as putea spune ca am ales sa aduc la cunostinta cate ceva despre o femeie care a cunoscut cele doua epoci care au formatat mentalitatea slava. Cea tarista si cea comunista…

Anna Andreevna Ahmatova-Gorenko

Anna Gorenko s-a născut la 23 iunie (11 iunie stil vechi) 1889 la Bolşoi Fontan, lângă Odessa. Tatăl ei, Andrei Antonovici Gorenko, era inginer mecanic în flota Mării Negre. După un an, familia se mută la Ţarskoe Selo, unde viitoarea poetă îşi va petrece copilăria până în 1905. Ambianţa locului se va reflecta în lirica ei de mai târziu. În autobiografia sa, poeta nota:Primele mele impresii din viaţă sunt de la Ţarskoe Selo. Îmi amintesc de măreţele parcuri verzi, de islazul, unde mă ducea doica, de hipodrom, de gara veche şi de atâtea altele pe care le-am descris mai târziu în „Odă pentru Ţarskoe Selo”

Se pare că tinereţea ei nu a fost foarte fericită. Andrei Gorenko şi-a abandonat familia în 1895, când poeta avea 6 ani. Primele versuri le-a scris la vârsta de 11 ani, inspirate de scriitorii ei preferaţi la acea vârstă, Jean Racine, Aleksandr Puşkin şi Evgeni Baratînski. Cu acest prilej şi-a luat pseudonimul Ahmatova, pentru a-l îmbuna pe tatăl ei, care considera că o „poetă decadentă” ar putea constitui o dezonoare pentru familie. Numele era cel al unei străbunici a poetei, Praskova Fedoseevna Ahmatova, decedată în 1837. După tată, Praskova Ahmatova se trăgea dintr-o veche familie nobilă, care îşi putea trasa ascendenţa până în secolul al XVI-lea, iar după mamă se trăgea din familia de cneji tătari Ceagadaev.

Anna Ahmatova şi-a făcut studiile la gimnaziul Marinski din Ţarskoe Selo şi apoi la Institutul Smolnîi din Sankt Petersburg. Vacanţele şi le petrecea pe malul Mării Negre, la Eupatoria, în apropiere de Sevastopol. În adolescenţă, Anna Ahmatova era o cititoare pasionată, cu predilecţie pentru scriitorii clasici ruşi, Aleksandr Puşkin, Mihail Lermontov, Gavrila Derjavin, Nicolai Nekrasov, Ivan Turgheniev, Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi, din lucrările acestuia din urmă având o preferinţă pentru Anna Karenina. În 1906 ea s-a transferat la Gimnaziul Fundukleevskaya din Kiev şi apoi, în 1908, s-a înscris la Facultatea de Drept din acelaşi oraş, urmând cursurile speciale pentru femei ale facultăţii până în 1910. S-a transferat apoi la Sankt Petersburg pentru a urma cursurile de istorie a literaturii ale lui N. P. Raev.

La 25 aprilie 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, pe care îl cunoştea încă din 1903, şi pleacă la Paris în călătorie de nuntă. Dar după scurt timp, soţul ei pleacă să vâneze lei în Africa, iar Anna se întoarce în Rusia. Cei doi soţi vor continua să se revadă din când în când, în perioadele dintre absenţele soţului ei. În 1912 ea pleacă din nou în călătorie cu Nikolai, vizitează nordul Italiei şi, după aceea, stă pentru o anumită vreme la Paris, unde îl cunoaşte pe pictorul Amedeo Modigliani, care a desenat şase portrete ale Annei Ahmatova.

În 1912 publică prima plachetă de versuri (Seara), cu o prefaţă scrisă de poetul Mihail Kuzmin. Soţul ei, Nikolai Gumiliov, nu îi lua versurile în serios şi se pare că a fost foarte şocat când o personalitate ca Aleksandr Blok i-a afirmat cu tărie că versurile Annei Ahmatova erau mult mai bune decât ale sale. Tot în 1912, la 1 octombrie, dă naştere unicului ei fiu, viitorul istoric, Lev Gumiliov.

Comentând volumul Seara, poetul Georgi Ciulkov considera că în versurile ei înţelepciunea şi chiar sentimentele sunt pătrunse de o letală ironie, ceea ce o îndreptăţea pe Anna Ahmatova să se considere o urmaşă a lui Innokenti Annenski. Anna Ahmatova însăşi recunoştea ce revelaţie fuseseră pentru ea versurile lui Innokenti Annenski, care îi arătaseră drumul spre o „nouă armonie”. Linia succesiunii ei poetice este confirmată de poemul (Învăţătorul) din 1945 şi din afirmaţiile din memoriile sale:„Ele îşi au originea în unul din versurile lui Annenski. După părerea mea, creaţia sa este plină de tragism, de sinceritate şi de integritatea artistică”

În mai 1914, cu puţin înainte de începerea Primului Război Mondial, a ieşit de sub tipar următorul volum de poezii, (Mătănii). Tipărit iniţiat cu un tiraj de 1000 exemplare, volumul a fost retipărit în opt ediţii până în 1923. Anna Ahmatova spera că anul 1914 va reprezenta un moment de răscruce în destinul Rusiei, începutul necalendaristic al secolului XX.

Mi se părea că micul volum de lirică erotică a unei autoare începătoare trebuia să fie privit ca o revelaţie care să copleşească evenimentele mondiale. Timpul a hotărât altfel…scria ea în notele ei autobiografice.

În versurile celor două culegeri, contemporanii au intuit, în mod greşit, note autobiografice, care le-ar fi permis să vadă în ele fie un „jurnal liric”, fie un „roman liric”. În comparaţie cu primul volum, în Mătănii se accentuează detalierea prelucrării formelor, se adânceşte abilitatea nu numai de a suferi sau de a avea compasiune pentru sufletul „obiectelor neînsufleţite”, dar şi aceea de a-şi însuşi „neliniştile lumii”. Noua culegere demonstra că Anna Ahmatova nu mergea pe linia lărgirii tematicii abordate, că forţa ei consta în înţelegerea nuanţelor şi a motivărilor psihologice. Această calitate a poeziei ei s-a amplificat în cursul anilor. Înclinaţia Ahmatovei pentru rigurozitatea formelor, pentru restrângerea naraţiunii au fost observate de unul dintre primii ei critici, Nikolai Nedobrovo. În 1915, el scria despre autoarea volumelor Seara şi Mătănii: Abundenţa suferinţelor poetice expuse nu reprezintă o expresie a unor scânceli pentru unele nimicuri accidentale ale vieţii, ci deschide sufletul liric, caracterizat mai degrabă prin duritate decât printr-o tandreţe excesivă, mai degrabă printr-o îndârjire decât o văicăreală şi, fără nici-o îndoială, printr-o determinare şi nu o resemnare.

Ahmatova a apreciat foarte mult aceste observaţii, în care ea avea să vadă ulterior o prevestire a rolul ei viitor: al femeii care, după ce scrisese îndeosebi poezii despre nefericirile iubirii, avea să vorbească cu mândrie unui popor de peste o sută de milioane de oameni despre “anii satanici” ai terorii staliniste.

După volumul Mătănii, Ahmatova ajunsese celebră. Cei mai entuziaşti admiratori ai ei au fost poeţi care tocmai îşi făceau debutul literar, cum erau Marina Ţvetaeva şi Boris Pasternak. Mai rezervaţi, însă, de asemenea, exprimându-şi aprobarea pentru Ahmatova, au fost Aleksandr Blok şi Valeri Briusov. În aceşti ani, Ahmatova ajunsese să fie privită ca fiind modelul favorit pentru mulţi artişti. Pas cu pas, imaginea ei se transformă într-un simbol inalienabil al poeziei din Sankt Petersburg în perioada acmeismului.

La 28 iulie 1914 a început Primul Război Mondial şi o succesiune de evenimente care au afectat profund viaţa Annei Ahmatova. Nikolai Gumiliov s-a înrolat într-o unitate de cavalerie de elită . Pentru curajul său în luptă, el a fost decorat de două ori cu Ordinul Sfântului Gheorghe. Relaţiile dintre Anna Ahmatova şi soţul ei se răciseră şi fiecare dintre ei începuse să urmeze un drum diferit. Despărţirea a avut loc fără tensiuni şi cei doi au rămas în relaţii bune. După plecarea lui Nikolai Gumiliov pe front, Аhmatova a petrecut mai multă vreme în Gubernia Tver, la moşia familiei Gumiliov din satul Slepniovo (Гумилевых Слепнёво). Aici a fost puternic impresionată de caracterul specific rusesc al locurilor, care, după ea, le punea o pecete pravoslavnică. În plus, trăind mai mult în oraşe, nu făcuse până atunci cunoştinţă cu pădurile, cu ieşirile în aer liber. Totuşi, ea nu se simţea acasă la Slepniovo, localitate pe care o numeşte în amintirile ei, cu oarecare afecţiune, „această vechitură plicticoasă”. La Slepniovo, Ahmatova a scris cea mai mare parte a versurilor care au fost incluse în următorul ei volum.

În anii Primului Război Mondial, Anna Ahmatova nu şi-a unit glasul cu cel al poeţilor care încercau să se desprindă de patosul patriotic oficial, însă a reacţionat mai mult la tragedia vremurilor de război, de exemplu în poeziile (Iulie 1914), (Rugăciune), (În amintirea zilei de 19 iulie 1914). Încă din iulie 1914, când abia se declarase Primul Război Mondial, ea avea o presimţire că vor urma timpuri foarte grele.

În septembrie 1917 publică volumul (Stolul alb). Volumul nu a avut acelaşi succes răsunător ca cele precedente. Stolul alb începea cu poezia …(Am crezut, săraca de mine…) compusă în 1915, în perioada primelor bătălii şi a primelor pierderi de vieţi omeneşti din perioada războiului. Încleştările lipsite de succes de pe front au dat naştere în sufletul eroinei nu la disperare, ci la o resemnare. Ca epigraf al volumului, Ahmatova a utilizat versul din poezia a lui Innokenti Annenski – („Durerea care mă arde, îmi luminează drumul şi în bezna nopţii”). Noul volum o prezenta pe Anna Ahmatova într-o lumină diferită. Viziunea este mai esoterică. Multe din poeziile din Stolul alb erau adresate direct unor cunoscuţi: 17 poezii i-au fost dedicate iubitului ei din acea perioadă, Boris Antrep, un artist plastic, care era şi el ofiţer în armată, sau lui Nicolai Nedobrovo (sub iniţialele N.V.N). Dar iubirea nu mai este o temă separată, ea devine inseparabilă de suferinţele pământeşti, iar unele din versuri conţin imagini de o religiozitate înălţătoare. Însă noile intonaţii de solemnitate tristă, tonul de rugăciune, exprimând o percepere extrem de personală, au distrus imaginea stereotipă a poeziei Annei Ahmatova, pe care şi-o formaseră cititorii versurilor ei anterioare. Aceste modificări au fost percepute Osip Mandelştam, care observa:„Strigătele de renunţare devin din ce în ce mai puternice în versurile Annei Ahmatova, iar, în prezent, poezia ei se apropie de nivelul la care poate să devină unul din simbolurile de măreţie ale Rusiei”

Volumul Stolul alb prezintă începutul transformării ei din femeia nefericită în iubire în femeia cuprinsă de sentimente mistice. Este calea pe care Anna Ahmatova o va urma în continuare, cale străjuită de pierderea multor persoane şi de numeroase încercări personale, cale în care a asistat la moartea vechii Rusii, dar care, cu toate suferinţele, i-a rezervat o soartă mai blândă decât cea a multor contemporani.

Începând de la jumătatea anului 1916, situaţia în Rusia se înrăutăţise sensibil. Începutul Revoluţiei Ruse în februarie 1917 şi abdicarea ţarului Nicolae II au constituit pentru mulţi intelectuali ruşi un semnal de alarmă şi unii dintre ei, care considerau că situaţia nu mai avea nici o ieşire, au început să părăsească ţara. După Revoluţia Socialistă din Octombrie, în 1918, a început o emigraţie masivă, care a continuat mulţi ani după aceea. Situaţia era însă confuză şi existau persoane care, deşi plecate în occident, s-au întors în Rusia.

În situaţia tensionată creată de revoluţie, au apărut inevitabil discuţii între cei care vedeau în emigrare unica soluţie pentru supravieţuire şi cei care considerau că emigrarea era o laşitate, o părăsire a patriei tocmai în momentele în care Rusia avea nevoie de toţi oamenii de nădejde pentru a fi salvată. Anna Ahmatova a fost şi ea prinsă în această controversă. Cele mai aprinse discuţii le-a avut cu Boris Antrep, care căutase să-i arate gravitatea situaţiei şi, în acelaşi timp, să o informeze despre decizia sa de a pleca în Anglia, scriindu-i:„Mie îmi place liniştea civilizaţiei engleze, şi nu delirul revoluţionar sau religios”.

Boris Antrep a emigrat în Anglia în 1917. El a avut ulterior prilejul de a constata că avusese dreptate să considere că rămânerea Ahmatovei în Rusia bolşevică era mult mai mult decât o imprudenţă. Mai târziu, el a reprezentat-o în mozaicul galeriei naţionale din Londra, iar desenele sale, în care poeta era zugrăvită ca Sfânta Ana, au fost donate catedralei lui Christos Împărat în oraşul irlandez Mullingar. După Boris Antrep au plecat din Rusia, una după alta, persoane care erau apropiate de Ahmatova, printre care А. Liurie şi prietena ei din copilărie, O. Glebova-Sudeikina. Ahmatova s-a hotărât însă să rămână în acea Rusie «oarbă şi păcătoasă”. Sentimentul de legătură cu pământul rusesc, responsabilitatea faţă de Rusia şi faţă de limba rusă reveneau frecvent în dialogul ei cu “cei care şi-au părăsit ţara”. Spre emigranţi Ahmatova se întorcea supărată:„Nu mă alătur celor care şi-au părăsit ţara înainte de distrugerea duşmanilor”.

Justificările emigranţilor faţă de Ahmatova au continuat mulţi ani: Roman Gul în volumul („Eu m-am dezbărat de Rusia”) polemiza cu Ahmatova. La părerile lui Gul s-au raliat printre alţii Georgi Adamovici şi V. Frank.

Persoanele apropiate Annei Ahmatova care rămăseseră în Rusia au ajuns practic toate pe lista jertfelor teroriiregimului comunist. Singurul ei fiu, Lev Gumiliov, a fost arestat de trei ori. În notele ei, publicate abia în 1962,  Anna Ahmatova scria: „Soarta a distrus o întreagă generaţie. Blok, Gumiliov, Hlebnikov au murit aproape simultan. Aleksei Remizov, Marina Ţvetaeva, Vladislav Hodasevici au plecat peste hotare, de asemenea, Feodor Şaliapin, Мihail Cehov, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev, jumătate din balet». Prokofiev şi Ţvetaeva s-au întors din exil în Uniunea Sovietică, dar dacă Prokofiev nu a suferit repercusiuni, Marina Ţvetaeva a fost găsită spânzurată în apartamentul ei, imediat după ce fusese vizitată de un grup de ofiţeri ai NKVD”.

Soţia lui Lot nu poate rezista dorinţei şi se întoarce pentru a arunca o ultimă privire spre oraşul pe care îl iubise, iar această privire îi este fatală. Ea se transformă într-o stană de sare. Poezia Ahmatovei nu o condamnă pentru că nu a urmat ordinele pe care îngerul lui Dumnezeu i le transmisese, ci se încheie plină de înţelegere.

Între timp, întors de pe front, Nikolai Gumiliov plecase la Paris, făcând parte din corpul expediţionar rus. La Paris el se îndrăgosteşte de o franţuzoaică de origine rusă, pentru care scrie o colecţie de poeme. După Revoluţia Socialistă din Octombrie, neţinând seama de sfaturile prietenilor săi, Nikolai Gumiliov se întoarce în Rusia, la Petrograd, unde îşi reia activităţile literare. Dar atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi scriitori care rămăseseră în Rusia, au urmat vremuri mai grele decât ar fi putut prevedea.

În 1918, Anna Ahmatova îi cere să divorţeze pentru a se mărita cu Vladimir Şileiko, un arheolog renumit. Personalitatea lui Şileiko, preocupat de cultura Egiptului antic, a Asiriei şi Babilonului, era cu totul incompatibilă cu cea a Annei Ahmatova. Era cunoscut ca un om autoritar, neinteresat de preocupările domestice zilnice. După unele relatări, Şileiko nu o încuraja să scrie poezii şi chiar i-ar fi ars unele pe care le compusese, cu scopul de a o determina să renunţe la acest obicei. Totuşi, din punct de vedere intelectual exista între ei o anumită înţelegere şi Şileiko a avut o influenţă importantă asupra Ahmatovei. Şileiko lucra în acea vreme la prima traducere a epopeii lui Ghilgameş în limba rusă, şi astfel Ahmatova a venit în contact cu unele din operele pe care ea însăşi le-a tradus mai târziu. Tot influenţei sale i se atribuie includerea unor scurte note filozofice în creaţia ei. În această perioadă, Anna Ahmatova şi Vladimir Şileiko se mută la Fontannîi dom (Palatul Şeremetiev), din Petrograd, casă sub acoperişul căreia Anna a trăit numeroşi ani. Dar nici acestei căsătorii nu-i fu dat să dăinuie; Anna şi Vladimir se despart în 1922 şi divorţează în 1928.

Pe de altă parte, cu un an după divorţ, Nikolai Gumiliov se însoară cu Anna Nikolaevna Engelhardt. Gumiliov era ostil faţă de revoluţia socialistă, şi îşi arăta public ostilitatea, prin remarci pro-monarhice sau făcând ostentativ semnul crucii. Autorităţile sovietice l-au arestat în 1921, acuzându-l de participare la un complot antirevoluţionar. Acţiunea, care a căpătat denumirea de „Afacerea Taganţev”, a constituit prima înscenare a unui complot cu totul imaginar pusă la cale de GPU. Nikolai Gumiliov a fost împuşcat, fără să fie judecat şi condamnat. Deşi era divorţată, moartea lui a afectat-o profund pe Anna Ahmatova. Locul unde a fost înmormântat a rămas necunoscut şi Ahmatova, privind la nenumăratele insuliţe din delta Nevei, căuta să-şi imagineze pe care dintre ele îi putea fi mormântul. Pe lângă aceasta, împuşcarea fostului ei soţ a influenţat inevitabil viaţa Annei Ahmatova şi a fiului ei, Lev Gumiliov, punându-le eticheta de duşmani ai poporului.

Ahmatova considera că unul din elementele cheie din creaţia sa era de a fi glasul celor mulţi, exprimând gândurile lor cele mai tainice. Numai că cetăţenii din “epoca de fabricare a sufletelor” descrişi în poeziile Ahmatovei nu suferă din cauza umilirilor inutile şi a insultelor continue ale vieţii de zi cu zi. Ei urmăresc calea biblică a strădaniei de a se purifica, în care încercările fac parte din procesul de purificare. Analizând opera Ahmatovei, filozoful V. Frank scria:„Timpul, moartea, ispăşirea – aceasta este triada în jurul căreia se roteşte gândirea poetei”.

Valoarea poeziilor Annei Ahmatova nu împiedică autorităţile sovietice să declare că poeta avea o orientare burgheză şi aristocratică, şi să o condamne pentru temele poeziilor ei, pe care le vedeau restrânse la credinţă şi la dragoste, caracterizând-o pe poetă ca fiind pe jumătate călugăriţă şi pe jumătate prostituată.

Este o ironie faptul că un asemenea articol era semnat de Aleksandra Kollontai, care în multe alte ocazii se erijase în susţinătoare a unirilor sexuale libere. În sfârşit, Boris Arvatov a reluat aceste idei în articolul („Cetăţeana Ahmatova şi Tovarăşa Kollontai”), prezentând-o pe Ahmatova în opoziţie cu noul ideal al femeii comuniste. Articolul lui Boris Arvatov căuta să facă o critică obiectivă, aplicând metodele „analizei formale”, care era la modă în acea perioadă şi era prezentată ca fiind o metodă ştiinţifică:Toată poezia Ahmatovei scoate în evidenţă un mod de exprimare specific, întâlnit în fiecare din volumele ei de poezii, care pun accentul pe suferinţele violente, caracterizate printr-o aromă bolnăvicioasă. S-a calculat că în volumul Mătănii, Anna Ahmatova utilizează cuvântul “moarte” sau cele echivalente, de 25 de ori. Apoi mai apar: melancolie (de 7 ori), doliu (7), apatie (7), suferinţă, durere, tristeţe, disperare, jale, greutate (de câte 6 ori), culoarea preferată a Ahmatovei este negrul iar epitetele cele mai uzuale sunt: tainic şi straniu… Este de la sine înţeles că, chiar dacă ar aborda o tematică proletară, interpretarea acesteia de către Ahmatova ar avea, în mod obiectiv, un caracter decadent.

În 1925 a fost aprobată şi publicată hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice „Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice”, care o demasca pe Anna Ahmatova, dând o aprobare oficială articolelor critice apărute în presă.

Pentru Ahmatova, începe represiunea deceniilor 1920-30. Noile versuri nu i se mai publică, nici nu sunt retipărite versurile ei anterioare. Din 1923 până în 1935 Ahmatova aproape nu mai scrie poezii. În aceşti ani Ahmatova s-a ocupat de traduceri, a scris studii despre viaţa lui Puşkin şi despre arhitectura Petersburgului.

Din 1926 până în 1940 trăieşte cu criticul de artă Nikolai Punin, fără să se căsătorească cu el. În 1935 Nikolai Punin este arestat prima oară, dar este eliberat în 1936 în urma unei cereri către Stalin semnate de Ahmatova împreună cu Mihail Bulgakov şi Boris Pasternak. Tot în 1935 este arestat fiul ei Lev Gumiliov.

În toamna anului 1935 a început să lucreze la volumul (Recviem) (1935–1940). Lucrarea conţine note biografice ale acestei perioade, dar nu prezintă evenimentele ca atare, ci o analiză a sentimentelor care o măcinau pe Ahmatova, în care face analogii la situaţii biblice asemănătoare. Deşi o operă foarte personală, volumul se pretează la generalizare, pentru că descrierile poetei sunt în fond în conformitate cu simţămintele a zeci de mii de femei în Rusia acelor vremuri. Rusia anilor 1930 este asemănată cu infernul lui Dante.

În mod cu totul neaşteptat, la recepţia în onoarea unor scriitori pe care îi decorase în 1939, Stalin a întrebat de Ahmatova ale cărei versuri îi plăceau fiicei sale Svetlana: „Dar Ahmatova unde este? De ce nu mai scrie nimic?”. În condiţiile stalinismului această simplă întrebare a fost suficientă pentru a urni o întreagă succesiune de evenimente: Аhmatova a fost primită în Uniunea Scriitorilor, iar editurile au început iar să se intereseze de activitatea ei. În 1940, după o întrerupere de 17 ani, i-a apărut culegerea („Din şase cărţi”). Ahmatova se referea la acest volum ca reprezentând „un dar al tătucului pentru fiica sa”. Din cele şase cărţi menţionate în titlu, primele cinci erau volumele pe care le publicase până atunci şi din care se selecţionaseră unele poezii; a şasea era o culegerea inedită („Stuf”), cuprinzând versuri scrise în perioada 1924–1940, pe care editura nu îndrăznise să le publice ca un volum separat. Desigur că prudenţa editurii era justificată: volumul a fost retras din librării peste câteva săptămâni. Stalin nu aprecia în general versurile Ahmatovei, însă se pare că una din poeziile din culegerea Stuf îi displăcuse în mod deosebit. Este adevărat că unele poezii se refereau la perioada de teroare a epurărilor staliniste, poezia se termină cu imagine care face referire la Macbeth.

Ahmatova se foloseşte de Shakespeare pentru a descrie sângele vărsat de comunişti. Aluzia era suficient de evidentă pentru a atrage supărarea lui Stalin şi ordinul de a retrage volumul din circulaţie. Motivul pentru care Stalin a cruţat-o pe Anna Ahmatova şi nu a ordonat arestarea sau chiar executarea ei rămâne un mister.

Anul 1940, anul întoarcerii ei în literatură, a fost excepţional de fructuos pentru Ahmatova: a început lucrarea epică (Poemul fără erou), a continuat să lucreze la poemul despre Ţarskoe Selo (Trianonul rusesc) şi a scris numeroase alte poezii.

Începutul războiului a prins-o pe Ahmatova la Leningrad. Ea a participat la toate acţiunile de apărare pasivă: împreună cu vecinii, participa la lucrările de pregătire a clădirilor pentru condiţii de război, la pregătirea adăposturilor antiaeriene, la vopsirea cu substanţe ignifuge a bârnelor aparente de pe cerdacul casei. Impresiile primelor zile ale războiului şi ale blocadei le-a exprimat în poeziile („Primele clipe de război în Leningrad”) şi („Păsările stau moarte la zenit…”). În acele zile fatidice în care Stalin se adresa popoarelor Uniunii Sovietice cu cuvintele „Fraţi şi surori…”, el înţelesese că trebuia să se bazeze pe patriotismul, pe credinţa profundă şi pe bărbăţia întregii populaţii în războiul împotriva invaziei germane. Ahmatova a obţinut permisiunea de a citi la radio un apel mobilizator către femeile din Leningrad. Poeziile („Jurământ”) – 1941 şi („Bărbăţie”) – 1942 erau foarte cunoscute. Poezia Bărbăţie a fost tipărită de ziarul Pravda şi apoi retipărită de mai multe ori, fiind prezentată ca un simbol al rezistenţei şi al curajului.

În 1943 Ahmatova a fost decorată cu medalia („Pentru apărarea Leningradului”). La sfârşitul lui septembrie 1941, pe baza unui ordin al lui Stalin, Ahmatova a fost evacuată din casa ei, astfel încât să nu rămână în spatele liniilor inamice, şi şi-a petrecut următorii doi ani la Taşkent. A scris multe poezii şi a continuat lucrul la poemul (Poem fără erou). În timpul cât era evacuată la Taşkent, ea îşi citea poeziile soldaţilor răniţi şi a publicat în diferite reviste poezii lirice inspirate de război. O culegere a acestor poezii a apărut la Taşkent, în 1943. În 1944 se reîntoarce la Leningrad după sfârşitul blocadei. Ruinele din oraş şi distrugerile pricinuite împrejurimilor o impresionează profund. Atunci descrie în proză tot ceea ce întâlneşte si îi provoacă stări emoţionale în lucrările („Vizitând moartea”) şi (Trei flori de liliac). O serie de reviste şi ziare au început să-i publice poeziile. Ea a început să-şi citească din poezii la diferite cenacluri literare şi făcea planuri pentru publicarea unei ediţii noi a întregii sale opere poetice.

În anii războiului petrecuţi în Taşkent, Ahmatova începe să scrie tragedia lirico-filozofică Enuma Eliş, bazată pe mitul genezei în mitologia sumeriano-babiloniană, în care intenţiona să-şi expună gândurile despre începutul şi la sfârşitul lumii.

În aprilie 1946 Ahmatova a apărut în sala coloanelor în Casa Uniunilor (Дом союзов). Apariţia ei pe scenă a provocat ovaţii prelungite, publicul aplaudând în picioare timp de 15 minute. Nu se serba doar întoarcerea Ahmatovei în lumea literară – pentru publicul din sală, ea personifica eliberarea din captivitate a cuvântului rus, a sufletului inflexibil rusesc, eliberare plătită cu milioane de vieţi. Odată cu victoria s-a instalat în oameni speranţa unui nou început în istoria ţării.

Dar pentru partidul comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, Ahmatova îşi jucase rolul, şi ideile ei despre o renaştere a culturii şi o revenire la trecutul prerevoluţionar deveneau periculoase. Scurtul dezgheţ de după război se termina: după «vara iluziilor» a urmat Hotărârea („Despre ziarele Zvezda şi Leningrad”). Hotărârea a marcat «punerea la punct» a intelectualităţii, care în anii războiului începuse să-şi exprime năzuinţele spre libertatea sufletească. Ca victime, au fost aleşi Mihail Zoşcenko şi Anna Ahmatova. Hotărârea Comitetul Central o demasca pentru „eroticismul ei, misticismul ei şi indiferenţa sa politică”. Poezia ei a fost aspru criticată ca fiind „duşmănoasă faţă de popoarele Uniunii Sovietice”. În septembrie 1946 Ahmatova a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor Sovietici. Întreg tirajul unui volum de poezii care era sub tipar a fost distrus şi pentru mai bine de trei ani nu i s-a publicat nici o lucrare. Excluderea atrăgea după sine şi revocarea dreptului la o cartelă de alimente, importantă în perioada de penurie de după război. Ahmatova a trebuit să se bazeze pe ajutorul prietenilor ei până la sfârşitul vieţii. În camera ei au fost instalate aparate de ascultare, frecvent i s-au făcut perchiziţii. Hotărârea a fost inclusă în programa analitică a şcolilor şi câteva generaţii de elevi au învăţat că Ahmatova era o poetă decadentă.

În 1949 a fost arestat din nou Lev Gumiliov, care luptase pe front şi ajunsese cu armata roşie până la Berlin. Pentru a-şi salva fiul din închisorile lui Stalin, Ahmatova a scris un ciclu de poezii în care îl preaslăvea pe Stalin şi sistemul comunist sovietic. Poeziile formau un ciclu denumit („Slavă păcii”) şi au fost publicate de revista ilustrată Ogoniok (Flacăra). Au fost şi alţi poeţi talentaţi care au scris asemenea panegirice printre care Konstantin Simonov, Aleksandr Tvardovski, Olga Berggolţ. Această capitulare necaracteristică în faţa lui Stalin era motivată de dorinţa ei de a-l îndupleca, determinându-l să-i elibereze fiul din exilul său în Siberia. Poemele Ahmatovei din ciclul „Slavă păcii”, al căror ton este foarte formal şi cu totul diferit de celelalte scrieri ale poetei, au fost omise din ediţiile publicate în U.R.S.S. după moartea lui Stalin. Încercarea ei nu a reuşit şi Lev Gumiliov a fost eliberat abia după moartea lui Stalin, în 1956, când Hruşciov a ajuns la putere.

După moartea lui Stalin, Anna Ahmatova a fost încet reabilitată, dar atitudinea autorităţilor faţă de ea a rămas ambivalentă. Un mic volum de versuri, precum şi unele din traducerile ei au fost publicate în 1956. Ulterior au mai fost publicate diferite volume de poezii precum şi studiile ei despre Puşkin. Nu a apărut însă o ediţie completă a operelor ei. Lucrarea ei cea mai amplă, (Poem fără erou), la care lucrase din 1940 până în 1962, a fost publicată în Uniunea Sovietică doar postum, în 1976.

Totuşi era imposibil ca Ahmatova să nu fi rămas puternic marcată de toate suferinţele îndurate. În 1962, după ce fusese vizitată de poetul american Robert Frost, Anna Ahmatova nota în caietul ei de amintiri lucruri pe care nu putuse să le împărtăşească vizitatorului:„Am avut parte de toate, de sărăcie, de lungile cozi la porţile închisorilor, de teamă, de poezii pe care le păstram numai în memorie şi de poezii arse. Şi am avut parte de umilinţe şi de durere. Iar tu nu ai resimţit niciodată nimic din toate acestea şi nu ai fi în stare să înţelegi, chiar dacă ţi le-aş spune pe toate…”.

Sunt gânduri care reflectă separaţia ei totală de un occident pe care îl ştie incapabil să conceapă şi să priceapă drama internă profundă a unor generaţii întregi de intelectuali a căror vlagă şi creativitate a fost distrusă de un regim represiv.

Anii următori ai vieţii Amatovei, după întoarcerea din închisoare a fiului ei au fost relativ fericiţi. Ahmatova n-a avut niciodată o casă mare – toate poeziile ei au fost scrise “pe pervazul ferestrei“, cum se exprima ea. În sfârşit, i s-a repartizat un domiciliu adecvat. A obţinut posibilitatea de a publica marele volum (Scurgerea timpului), care cuprindea poeziile pe care le scrisese timp de o jumătate de secol. Ea se hotărî să aştearnă pe hârtie poemul (Recviem), pe care îl păstrase timp de 20 de ani în memoria ei şi a prietenilor ei apropiaţi. La începutul anilor 1960 ea a fost înconjurată de un grup de ucenici, care au umplut ultimii ei ani de fericire: în jurul ei se citeau poezii noi, se vorbea despre poezie. În cercul ucenicilor Ahmatovei au intrat Evgheni Rein, Anatoli Naiman, Dmitri Bobîşev, Iosif Brodski. Pentru ei, Ahmatova reprezenta o legătură cu trecutul anterior Revoluţiei din Octombrie, legătură care fusese distrusă de comunişti.

În creaţia ei mai târzie, cum este ciclul (Măcieşul în floare), Ahmatova caută o reîntâlnire spirituală cu persoanele care i-au fost apropiate. Cuvântul „suflete”, care se întâlneşte frecvent şi în lirica mai veche a Ahmatovei, ajunge să aibă un înţeles nou: sufletele sunt eliberate, mişcarea lor nu mai este stăvilită de barierele de pe pământ şi ele nu mai sunt silite să dăinuie într-un singur compartiment al timpului. Printre temele care revin în această perioadă sunt întâlnirea cu „spiritele dragi care s-au întors din trecut”, iubirile providenţiale care nu se întâlnesc pe pământ şi înţelegerea tainelor existenţei.

Timp de 22 ani Ahmatova a lucrat la finalizarea lucrării (Poem fără erou). Poemul a început în 1913 – cu surse în tragediile ruseşti şi mondiale. Volumul este o lucrare complexă, care constituie o puternică sinteză lirică a filozofiei ei şi o afirmare a sensului vieţii şi al creaţiei ei poetice. Lucrarea este inspirată de poemul Evgheni Oneghin al lui Aleksandr Puşkin. Şi în acest poem este prezentă vibraţia timpului, însă la Ahmatova este o vibraţie care se simte, dar care este abia auzită, neavând greutatea sonoră a paşilor comandorului din poemul lui Puşkin. Deoarece principalul personaj al poemului este timpul, poemul rămâne fără erou. Însă pe alt plan Poemul fără erou este o reflecţie filozofico-etică despre drumul cosmic al sufletului, despre triunghiul teozofic „Dumnezeu – timp – om”.

În 1964 i s-a decernat Premiul Aetna-Taormina, un premiu internaţional de poezie decernat în Italia. În 1965 i se decernează premiul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit. În condiţiile relativului dezgheţ din perioada lui Nikita Hruşciov, autorităţile sovietice i-au acordat permisiunea de a se deplasa pentru a-şi primi premiile; era prima oară când Anna Ahmatova părăsea Rusia, după 1912.

În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică

Anna Ahmatova a murit cu doi ani mai târziu, în sanatoriul Domodedovo, lângă Moscova, la 5 martie 1966. A fost înmormântată la Komarovo, în apropiere de Leningrad (azi Sankt Petersburg)

Mircea Ivanof

Alte Subiecte

• Rusia, o experienţă magnifică
• Veronica Franco, între feminism şi curtezană
• Gena „Marilyn Monroe”,te face absolut irezistibil
• Mercedes Sosa, intre comunism si spiritul latino-american